Pentru ca am citit unele din cartile lui, si m-am simtit "uns" la suflet. Am vazut pentru prima oara SF-ul impletit cu poezia si, prin deductie am inteles ce fel de om fusese acela care scrisese acele rinduri. Am parcurs "Lumi galactice: Colegii mei din neştiut" cu placerea citirii unui volum de Sorescu. Si acum, vazindu-i si poezia, am inteles de ce mi-a placut atit de mult.
GYÖRFI-DEÁK György
COLEGUL NOSTRU DIN NEŞTIUT
"Într-o vreme se credea că nimeni nu poate scăpa din Labirintul cretan, dar Dedal şi Icar au arătat că, prin accesul la o nouă dimensiune, omul îşi poate depăşi condiţia de victimă a Răului terestru, se poate înălţa dincolo de zidurile ridicate ca un rege altminteri înţelept (după moarte, Minos a fost pus să judece sufletele răposaţilor) să-şi ascundă ruşinea. Într-o epocă, inuman de apropiată, a bântuit presupunerea că nu pot scrie science-fiction decât inginerii. Ca o dovadă împotrivă-i, au scris povestiri literaţii Ion Hobana, Voicu Bugariu sau Ovid S. Crohmălniceanu. Într-o derâdere muşchetărească, şi-au trecut viaţa în cărţi militarii: marinarii, ca Ion Aramă; tanchiştii, ca Ioan Popa; aviatorii, ca Radu Theodoru şi nu numai. Doru Davidovici este unul dintre rarii Sburători ai literaturii române. Ar fi nedrept să-l revendicăm în mod exclusiv, deoarece, pentru el, literatura SF era doar o altă expresie a libertăţii. Înainte de toate, el era un împătimit al zborului, un om ce-şi căuta izbăvirea de gravitaţie, un Albatros cu „aripi de argint" ce despica senin bolta cerească atât cu botul unui MIG 21, cât şi cu pana povestitorului. „Unii spun că Doru nu prea trăia cu picioarele pe pământ", protestează primul român extraterestru, Dumitru Prunariu, în prefaţa celei de-a doua ediţii a volumului „Lumi galactice". „Era un nonconformist, chiar şi atunci când părea că se încadrează în cele mai stricte rigori militare." Lumea aviatorilor cuprinde şi asemenea aparenţe paradoxale. Când micul prinţ zăreşte biplanul cu care autorul „Zborului de noapte" spera să traverseze deşertul, nevinovatul copil exclamă:„- Atunci şi tu vii tot din cer! De pe ce planetă eşti?" E intrebarea pe care şi-a pus-o şi Doru Davidovici, când ne-a indemnat să coborâm în încăperea ovală, ascunsă în măruntaiele bătrânului far, unde nişte siluete albastre ciudate urmăreau lansarea unei nave cosmice (Sferele verzi) sau să-l însoţim în căutarea misterioasei statuete, descoperite într-o mină de cărbune, confecţionate dintr-un fel de metal viu (Zeiţa de oricalc) ori să scrutăm împreună cerul, în căutarea colegilor de pe alte planete (Lumi galactice). Un alt element definitoriu pentru opera sa, în totalitatea ei, este ameninţarea norilor încărcaţi cu electricitate, nicovale de grindină pe care zeii celeşti îşi făuresc armele atotmistuitoare. Însăşi firea omenească poate să dea naştere unor descărcări fulminante: „Aşa suntem alcătuiţi, din fâşii de senin şi furtuni necontrolate, cu trăsnete şi fulgere violente... Eram dintre cei care cunosc fulgerele violente şi se întorc dintre ele." (Culoarea cerului) E un fel de a spune că nimic din ceea ce-i scânteietor nu era străin firii sale. Personajele sale stau tot timpul sub ameninţarea supravoltajelor. Mircea, descoperitorul centrului secret de comandă al celor care ne răpeau aparatele în Triunghiul Bermudelor, a fost găsit carbonizat într-o cameră pârjolită, cu pereţii afumaţi şi „firele goale ale prizelor smulse înţepând aerul înecăcios ca antenele unui scarabeu uriaş". Zeiţa de oricalc „îşi pierde viaţa" într-un fel de scurtcircuit care-i redă Irenei sănătatea. Şi poate nu doar atât, deoarece Doru Davidovici a fost întotdeauna tentat să se joace cu ideea că femeile ar fi reprezentantele unei rase extraterestre. În fapt, le preţuia credinţa şi aşteptările: „erau şi alte nopţi, când o lumină ardea la fereastră - la o singură fereastră - până hăt, în zori... ore înfricoşate şi reci" (Caii de la Voroneţ). Nu numai „evenimentele de zbor" năşteau prelungite vegheri. „De multe ori, noaptea, când reveneam din drumurile mele, vedeam fereastra luminată la camera în care - singur - Doru scria..." mărturiseşte colegul său, Ion Ţarălungă, într-o pioasă aducere aminte publicată în 1996, în „Observatorul militar", reluată ulterior de Jurnalul SF (nr. 165, p.2). Se împlineau şapte ani de la tragicul accident din 20 aprilie 1989, ce trecuse aripi îngereşti pe umerii unor ostaşi aflaţi la datorie. Evenimentul, printre primele dintr-o serie ce încă mai îndoliază familiile Sburătorilor, a fost trecut sub tăcere. Pagina a-ntâia era monopol de stat, iar restul mimau optimismul. Mi s-a părut crud şi nedrept. După ce l-am descoperit în „Insula nevăzută", un roman pentru copii, l-am socotit dintotdeauna un Antoine de Saint-Exupéry românesc. Romanele sale despre viaţa de aviator, întotdeauna luate pe cont propriu (ele sunt povestite la persoana întâi), dedicate acelor oameni care ne veghează pacea din înălţimi, ca nişte îngeri păzitori, mi-au întărit această convingere. Nu am nevoie de puterea sferelor verzi ca să-l întâlnesc. Ştiu prea bine unde să-l caut, când doresc să-l regăsesc. Motoarele imaginaţiei sale susură domol pe pista poliţei din bibliotecă, gata să iasă din rând, să se înalţe în văzduh, să învingă capcanele cerului. Sufletul meu de-abia aşteaptă să-i urmărească săgetarea boltită, să-l însoţească în revenirea de dincoace de azur. Pilot, va să zică călăuză într-o lume care nouă ne este încă necunoscută, el este în măsură să ne arate o cale de a ne desprinde de greutatea parte a făpturii noastre, el ne îndeamnă să luptăm cu inerţia ce ne fixează de pământ. El repetă îndemnul ce-a biruit Moartea: „ridică-te şi mergi..."Şi dacă o dorim cu adevărat, vom simţi cum zburăm alaturi de el. Împreună cu el. „Poate chiar mâine. Poate peste o oră. Poate se întâmplă chiar acum."
BIBLIOGRAFIE
Doru Davidovici, Caii de la Voroneţ, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973. Premiul I la concursul de debut al editurii, secţiunea proză.Doru Davidovici, Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.Doru Davidovici, Insula nevăzută, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1976.Doru Davidovici, Intrarea actorilor, Editura Militară, Bucureşti, 1977. Ediţia a II-a. [f. l.], Editura Labirint, 1991.Doru Davidovici, Zeiţa de oricalc, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.Doru Davidovici, Celula de alarmă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979.Doru Davidovici, Culoarea cerului, Editura Militară, Bucureşti, 1981.Doru Davidovici, Aripi de argint, Editura Militară, Bucureşti, 1983.Doru Davidovici, Lumi galactice: Colegii mei din neştiut, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1986. Ediţia a II-a: Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1992.Doru Davidovici, „V" de la Victorie, Editura Militară, Bucureşti, 1987.Doru Davidovici, Ridică-te şi mergi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1991.(Doru Davidovici)Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice" nr. 556-557 / 1999.
